O carte pe zi: „O viaţă de om”, de Giuseppe Ungaretti

Trebuie spus de la început: ne aflăm în faţa primei traduceri integrale a marelui poet italian Giuseppe Ungaretti (1888 – 1970), făcută după ediţia de referinţă din 1969. Giuseppe Ungaretti este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni ai secolului XX şi s-a numărat printre exponenţii mişcarii literare novatoare numită ermetism. Numele său a fost asociat cu direcţii avangardiste precum futurismul sau dadaismul. A fost însă şi apropiat al regimului fascist, trecutul său constituind un subiect de aprinse dezbateri, scrie Mediafax.

S-a născut în cartierul periferic Moharrem Bey al oraşului Alexandria (Egipt), unde familia sa de origine toscană avea o antrepriză în brutărie. A trăit acolo până la 23 de ani. În 1912 a plecat să studieze în Franţa, la Sorbona. Şi-a regăsit originile peninsulare abia în 1915, când se înrolează voluntar în armata italiană, intrată în Primul Război Mondial. După război şi un popas în Argentina, va fi profesor de italiană la Universitatea din Sao Paulo, în Brazilia, între 1936 şi 1942.

• David Lynch: „Dune a fost singurul eșec real din cariera mea”
• Test de cultură generală. Ce este Schengen?

Poezia lui Giuseppe Ungaretti a mai fost tradusă, la aceeaşi editură Paralela 45, în 2010, de Ilie Constantin. De data aceasta este vorba de o integrală poetică. Nicoleta Dabija a lucrat la traducere vreme de cinci ani. Volumul este precedat de un splendid eseu al poetului însuşi, intitulat „Raţiunile unei Poezii”, în care afirmă, între altele: „Trebuie spus: ceea ce poeţii şi artiştii, de la romantici până în zilele noastre, au făcut şi continuă să facă este enorm: ei au simţit îmbătrânirea limbii: greutatea miilor de ani pe care o purta în sânge; au dat memoriei măsura angoasei lor şi, în acelaşi timp, prin intermediul unor eforturi crude şi dure, au primit puterea de a-i da limbii libertatea de a se emancipa în sine însăşi în acelaşi ritm în care este afirmată. Numai poezia – am învăţat-o într-un mod teribil, ştiu -, poezia singură îl poate recupera pe om, de la primul până la ultimul, prin acumulare de dizgraţii, iar natura domină raţiunea şi omul nu se poate armoniza cu opera proprie dacă nu se lasă în voia Elementului”.

Poezia lui Ungaretti e una a contrastelor, lumini orbitoare şi întuneric rece. Ca în „Tăcere”: „Ştiu un oraş/ care în fiece zi se umple de soare/ şi totul e răpire atunci.//Am plecat într-o seară de-acolo.// În inimă stăruia ţârâitul angoasant/ al greierilor. // De pe vaporul/ vopsit în alb/ am văzut/ oraşul meu cum dispare/ lăsând/ încă puţin/ o îmbrăţişare de lumini în aerul tulbure/spânzurate”.

„Sunt versuri – afirmă traducătoarea într-un cuvânt-înainte – în interiorul cărora poetul te ţine prizonier, nu te lasă să treci mai departe, te provoacă să meditezi la fiecare cuvânt al lor, te obligă să le vezi de-aproape, să le ţii în palmă, să le miroşi, să dai tu un nume durerii din ele. Sunt poezii apăsătoare, ivite parcă dintr-un inconştient prea viu al dezrădăcinatului care îşi stinge cu patimă şi nesfârşit focul lăuntric în apa maternă, a limbii de origine. (…) Sunt alte poezii, mai numeroase, din fericire pentru traducător, în care cuvintele lui Ungaretti sunt simple, dar împreună provoacă o stare de o profunzime unică. Poemul, în întregul lui, capătă limpezimea unui mormânt. Căci numai un mormânt nu mai pune probleme, doar doare!”.

Giuseppe Ungaretti – „O viaţă de om. Integrala poetică”. Traducere din italiană şi note de Nicoleta Dabija. Editura Paralela 45, colecţia Universul poeziei. 472 pag.